Olga a venit să se înscrie la cursul de asistenţi maternali organizat de către Hope and Homes for Children.
Primul impuls al Claudiei, formatorul cu care a vorbit, a fost să-i spună „Știi, draga mea, meseria de asistent maternal e una foarte specială. Cred că ar fi mai înţelept să aştepţi o vreme”, din simplul motiv că Olga era foarte tânără.

Claudia și-a urmat, în schimb, al doilea impuls, a înghiţit o gură de cafea şi a întrebat-o: „De ce vrei să devii asistent maternal?”. Iar Olga i-a spus, dintr-un suflet şi privind-o în ochi, povestea ei. Dintr-o dată nu a mai părut atât de tânără. Și-au dat seama că se cunosc de 15 ani, că precis s-au jucat împreună când Olga era copil în instituţie, iar Claudia era proaspăt angajată la Hope and Homes for Children.

Olga a fost abandonată la naştere. A stat în secţia de pediatrie până la şapte săptămâni, apoi a fost transferată în „Leagănul” din Sighetu Marmației. Olga are amintiri din „leagăn”: scene care aveau loc noaptea, sticluţa cu lapte, pe care o primea şi o ţinea toată noaptea strâns în braţe, dar mai ales plânsul unui bebeluş mai mic decât ea. Paradoxal, plânsul într-un leagăn este o excepţie. Bebeluşii abandonaţi învaţă repede că nu vine nimeni atunci când au nevoie, îşi pierd încrederea şi viaţa lor se cufundă în tăcere. Efectele pe termen lung sunt devastatoare.

Olga îşi aminteşte și cum trecea de-a buşilea, peste mai multe pătuţuri, până la bebeluşul care plângea noaptea şi se culca lângă el. Are o singura fotografie din leagăn. Ruptă. Pe care a dus-o recent la un studio foto să o refacă. Olga-adultul poate fi recunoscută cu ușurință în acea fotografie.

La 3-4 ani a fost mutată la „Preşcolari” în Baia Mare. Aici amintirile se schimbă: mai mulți copii, strigătele adulţilor din jur, fricile de sub pat sau de după dulap, zilele de foame şi nopţile de nesomn. Olga are o fotografie și din această etapă a vieții ei. Stă într-o poziţie nefirească, expresia feţei pare a unui copil surprins în fugă.

La 6 ani, Olga și-a mai împachetat o dată viața, într-un bagaj mic, care conţinea cele două fotografii, multă neîncredere, la fel de multă nevoie de protecţie şi iubire, nişte răni vizibile la cap (fusese lovită, mai ales pentru că nu se comporta frumos la baie) şi nişte răni invizibile la inimă. De data aceasta, bagajul nu l-a dus singură, l-a dus pentru ea o doamnă asistent maternal.

O vreme i-a spus „doamna”. Mai târziu, timp în care a dormit multe nopţi în braţele ei, a cotrobăit de multe ori prin dulapurile din casă, a murdărit tot ce se putea, a spart una-alta, s-a revoltat şi a făcut nazuri la mâncare, i-a spus, firesc, „mama”. Şi aşa a rămas de 15 ani.

A fost o viaţă cu de toate. Mai ales cu multă normalitate. Mama e acum în vârstă, Olga adult, şi vrea să crească un copil care n-are noroc de familia lui. Iar dacă o întrebi despre fotografii, râde cu toată gura şi spune că exagerează, acum are atât de multe şi toate sunt reale, adică pe hârtie, pentru că trebuie să poată pune mâna pe ele.