Povestea lui Nicolae sau cum să îți refaci viața după ce primești a doua șansă

”Eram peste 200 de băieți. De la copii mici, până la tineri de 20 de ani. Îmi aduc aminte tot. Teamă, tristețe, lipsă de afecțiune, nesiguranță. Dar mai ales lipsa mâncării. Și umilință. Bătaia primită de la cei mari, exploatarea. Eram mereu vânăt, lovit, cu haine rupte și murdare. Și îmi era foame tot timpul. Ascundeam pâinea sub calorifer, iar noaptea, când mergeam la baie, o mâncam pe ascuns, chiar dacă era uscată. Cartofi prăjiți primeam doar de Crăciun. Cu rația. Chiar și acum am tendința de a mânca mult și repede, de teamă că îmi va lua cineva mâncarea. Încerc să îmi aduc aminte ceva frumos din vremea aceea. Dar nu. Nu am de ce să mă agăț. Aveam vreo câțiva anișori. Și nu pot să uit. N-am cum. Dar cu toate astea, sunt mândru de ceea ce am devenit acum. Nu singur. Sunt recunoscător pentru tot ce am învățat și primit de la viață. De la persoanele deosebite care mi-au arătat că le pasă de mine, care nu m-au abandonat nici măcar atunci când am avut perioade de care nu sunt mândru”. 

E mărturia lui Nicolae, un fost ”copil al sistemului”. A fost abandonat la naștere, iar la vârsta de 2 ani a fost transferat într-un Leagăn. La fel s-a întâmplat și cu sora lui mai mică, despre a cărei existență a aflat pe când avea 7 ani. Tot la acea vârstă s-a întâmplat ceea ce urma să-i aducă în sfârșit o bucurie, o schimbare în copilăria lui nefericită de până atunci. 

Amintirile lui sunt încă foarte vii. Își amintește de mama care, deși a avut mereu probleme mentale, îl vizita destul de des. Ba chiar petreceau timp împreună, însă nu așa cum ar fi trebuit. Erau perioade în care venea cu ea în oraș, unde nu de puține ori cerșeau sau erau nevoiți să doarmă pe unde apucau. Nu era în siguranță cu ea, însă vroia să o protejeze. O respectă și o iubește și acum. Tatăl era absent. 

Anul schimbării

Era începutul lui 1998, anul în care Hope and Homes for Children și-a pus vizibil amprenta pe tot ce însemna pe vremea aceea orfelinate, centre pentru copiii abandonați. A fost punctul decisiv în ceea ce urma. O altfel de viață, una plină de speranță și lumină pentru copiii și tinerii din sistem. Nicolae este unul dintre ei. 

”Parcă văd și acum ziua în care au venit la noi niște oameni. Ne-am uitat toți pe geam și ne-am mirat de mașinile din curte. Nu știam atunci ce înseamnă Hope and Homes for Children, însă, odată cu venirea lor la noi, s-au schimbat multe în orfelinatul în care trăiam. În scurt timp, noi, băieții cei mici, am avut parte de o ceva la care nici măcar nu ne puteam închipui că există. O cameră colorată și multe jucării au luat locul halei imense în care dormeam înșirați peste 200 de băieți. Paturile din metal care scârțâiau, cu saltele rupte și miros greu de urină, au fost înlocuite de paturi noi și încăpătoare ce erau acoperite cu așternuturi viu colorate. Atunci m-am bucurat și eu de primele mașinuțe.”

Viața îmbogățită cu o soră

Educatorii i-au dat vestea că are o soră mai mică și că, pentru a o cunoaște și a fi împreună cu ea, urma să se mute în alt oraș, într-o casă nouă. Era nerăbdător să o cunoască. 

”Eram curios și oarecum fericit. Mi-au arătat atunci o poză și mi-au spus că are 5 ani. Mi-a plăcut ce am văzut și o priveam minute în șir. Avea obrăjori frumoși și păr negru. Număram zilele, săptămânile până să o pot vedea. La scurt timp după aceea a sosit momentul să plec. Dacă până atunci abia așteptam momentul, dintr-odată m-a cuprins tristețea. Am plâns. Îmi era greu să mă despart de camera luminoasă plină cu jucării, de patul meu cel nou, de mașinuțele primite. Am plecat cu regretul că mă despart de câteva persoane de care m-am atașat: o doamnă educatoare, portarul și câțiva copii de vârsta mea, care îmi erau prieteni.” 

Anul 2000 avea să fie unul plin de schimbări. S-a mutat împreună cu sora lui în altă casă de tip familial, printre primele case pe care le-a deschis Fundația în Baia Mare. Era altceva. Doar grupuri de frați care încercau să fie împreună o familie. În total, 12 copii. Despre ziua mutării lui își amintește cu multă plăcere. 

”Eram foarte emoționat. În primul rând pentru că urma să îmi cunosc sora, dar mai ales pentru că m-am simțit foarte important. Doamna Delia Pop, n-am sa-i uit numele niciodată, m-a luat cu mașina și a vorbit cu mine foarte frumos.” 

Momente de răscruce 

Au urmat apoi vacanțele frumoase la mare și în Italia, dar și perioade în care a avut probleme de comportament. Recunoaște că el a fost principalul vinovat pentru ele. Anturajul cu alți adolescenți nepotriviți i-au provocat probleme la școală, pentru ca apoi, din cauza faptelor sale, să ajungă la Centrul de Reeducare a Minorilor. A fost momentul de cumpănă al vieții lui. Avea doar 16 ani. Mărturisește că în acele momente a simțit enorm lipsa tatălui. Însă, deși l-a vizitat, a primit din partea lui doar reproșuri și cuvinte mult prea grele, care i-au accentuat și mai mult suferința. Nu de asta avea nevoie. 

”A fost o perioadă în care am învățat foarte bine. Am ajuns încet la vârsta adolescenței. M-am îndrăgostit de câteva ori, inclusiv de diriginta mea care era foarte tânără și frumoasă, iar apoi m-am aventurat cu colegi din alte case de tip familial înspre fapte nu tocmai bune. În ciuda eforturilor educatorilor din casă, am scăzut la învățătură. Și nu numai. Am ajuns într-un loc în care mi-am dat seama abia atunci că n-aș fi vrut să fiu. La Centrul de Reeducare. Am regretat, mi-a fost rușine de faptele mele și am simțit că nu mai am scăpare. Era pentru prima dată când mi-a fost frică. Atunci mi-am dat seama cât de mult au contat sfaturile pe care le-am primit de la una din doamne, educatorul cheie pentru mine, și de la șeful de casă. Am pierdut mult neascultându-i”. 

În acele momente de cumpănă, salvarea a luat chipul unui specialist Hope and Homes for Children, doamna Gabi. 

”A venit la mine aproape zilnic. Nu m-a judecat, ceea ce mi-a dat încredere. M-a ascultat și m-a înțeles. M-a ajutat să trec peste perioada în care trebuia să stau acolo. M-a învățat să învăț din faptele mele, bune sau rele. De atunci s-a schimbat totul. M-am preocupat din nou de învățătură, am terminat liceul și am fost mult mai responsabil și determinat să am o viață de care să fiu mândru. E atât de important să ai lângă tine oameni care să știe să-ți vorbească. Să te înțeleagă. Să te ajute să depășești momentele grele ca să poți merge mai departe!”    

”Centrul Tranzit, cel mai mare sprijin pentru mine în acest moment”

După ce și-a finalizat studiile, Nicolae și-a găsit un loc de muncă stabil. A cerut ajutorul Fundației în momentul în care a părăsit casa de tip familial și și-a găsit o locuință. I-a fost destul de greu să facă față noului statut de tânăr adult independent, însă a primit încurajări și sfaturi. Hope and Homes for Children a plătit garanția și a suportat chiria pentru câteva luni, a achiziționat mobilier (canapea extensibilă, masă, covor, mașină de spălat, dar și alimente, ori de câte ori a avut nevoie). O nouă oportunitate s-a ivit odată cu deschiderea Centrului de Tranzit, Asistenţă şi Consiliere, în toamna anului 2016. 

”Sunt extrem de bucuros că am această oportunitate. O cameră nouă, modernă, utilată cu tot ce am nevoie. Mai mult, am posibilitatea de a aduna banii de care am nevoie pentru a-mi achiziționa propria locuință. Centrul Tranzit este cel mai mare sprijin pentru mine în acest moment. Și nu pot decât să fiu din nou recunoscător. Prin oamenii săi, Hope and Homes for Children mi-a întins o mână miraculoasă de ajutor. Este ca un părinte pentru mine. Îi mulțumesc doamnei Ileana pentru încurajările și tot suportul de care am avut și am nevoie, de afecțiunea și sfaturile privind direcția mea în viață. Mi-e teamă încă de judecata celor din jur. Mă sperie gândul că încă nu am nimic al meu. Îmi doresc o familie frumoasă și copii cărora să le ofer ceea ce eu nu am avut niciodată, deși aș fi vrut să am. Aș vrea să îl țin pe copilul meu în brațe așa cum nu am putut să fiu eu. Am să-i ofer totul. Tot ce simt eu că am avut nevoie. Îmi doresc mult să reușesc toate astea.”  

Nicolae are acum 27 de ani și este un model, mai ales pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție. Știe ce înseamnă suferința, dar a învățat să meargă mai departe. Știe că nu ar fi reușit fără oamenii din jurul lui și a învățat să fie recunoscător. Are idealuri și privește frumos și cu responsabilitate spre viitorul său. Este un om de încredere, inclusiv la locul de muncă. Un exemplu că și pentru ei se poate. 
   

Text de Sorina Moldovan