O viață independentă începe cu ”Prima casă” 

Bogdan este unul dintre tinerii care încearcă și acum din răsputeri să treacă peste momentele dramatice din viața lui. Până la 23 de ani a adunat mai multă tristețe decât fericire, mai multe lacrimi decât zâmbete. Pentru că fiecare zi a fost ”o încercare de a trece mai ușor peste zile și nopți”, după cum a spus chiar el. Un tânăr îngrijit, amabil, recunoscător, atent la felul în care se poartă cu lumea din jur, dar care nu primește întotdeauna aceeași considerație din partea lor.

”Atunci când oamenii mari din jurul meu mă jignesc și mă desconsideră îmi reamintesc de fiecare dată că pe spatele meu scrie <casa de copii>. Chiar și atunci când realizez ceva frumos, fericirea mea durează atât de puțin încât e foarte ușor să-mi pierd speranța și nu mai am încredere că voi reuși să îmi clădesc viața la care cu teamă visez”, mărturisește Bogdan. 

Nori deasupra copilăriei

Provine dintr-o familie numeroasă. Părinții l-au abandonat atât pe el, cât și pe frații lui. Bogdan nu își dorește să caute răspunsuri. Nu vrea să știe nimic nici de mama, nici de tatăl lor. Pe doi dintre frați i-a descoperit la un centru de plasament, acolo unde a fost trimis și el pe când avea doar câțiva ani. Aici și-a petrecut anii care l-au marcat atât de puternic. Apoi a fost transferat într-un alt orfelinat, unde a rămas până la împlinirea vârstei majoratului. 

”Primul centru de plasament este locul în care am trăit cele mai mari dezamăgiri. Îngrijitorii de atunci erau foarte răi. Am fost mereu agresați, loviți, certați și înjurați, chiar și când mergeam să ne spălăm sau să luăm masa. Am plâns mult acolo. Nu îmi amintesc să fi râs cu poftă vreodată. Nici să fi avut momente de bucurie, jocuri frumoase, în care să simt că sunt fericit. Nici acum nu prea știu ce înseamnă fericirea. Mi-a lipsit familia, afecțiunea, dragostea mamei, îmbrățișările ei. Nu știu, nici nu am idee cum sunt”, își amintește Bogdan cu tristețe. 

Mai mult din teamă, s-a străduit să învețe cât mai bine la școală. A absolvit 12 clase la o școala specială, specializarea lăcătuș mecanic. La vârsta de 18 ani a părăsit sistemul de protecție, moment în care a simțit cel mai profund ce înseamnă să fii singur, ce înseamnă să o iei de la capăt pe drumul unei vieți independente. 

A devenit un exemplu

Cu teamă, a început să lucreze la o firmă din domeniul construcțiilor, unde a învățat să confecționeze pavaje stradale. Apoi a fost angajat la o altă companie, urmând un curs de specializare la locul de muncă. În timpul liber se implică mult în activități de voluntariat, în proiecte care vizează copii și tineri de etnie romă. Fiind foarte respectuos, este considerat un exemplu pentru mulți dintre ei, ceea ce îl ajută să își sporească încrederea în sine. În preajma lor se simte util și important.  

”Am stat o vreme la Fundația Șansa mea, iar mai apoi la Fundația ProVita, împreună cu alți tineri ieșiți din sistem, ca și mine. M-am simțit singur, acomodându-mă foarte greu cu noua viață la o vârstă destul de tânără, 18 ani. Am avut noroc că am fost angajat, având astfel o sursă de venit. Am adunat ceva bani cu gândul să îmi pot face altfel viitorul. Noul loc de muncă a fost o nouă provocare. În fiecare zi încerc să fac față relațiilor cu colegii și să-mi îndeplinesc artibuțiile. Cel mai greu mi-e, însă, cu oamenii. Sunt catalogat, jignit, neînțeles de multe ori. Încă nu am învățat să trec peste răutățile celor din jur. Nu mi-e ușor. Provocările, oamenii rău intenționați, jignirile aduse de multe ori sunt ca niște bolovani pentru mine. Astea sunt momentele în care îmi vine să renunț la tot, să dau înapoi, să renunț la luptă. Nu fac rău nimănui, mă închid în mine și mă autoagresez uneori. Încă nu pot depăși stările astea. Și atunci, primii oameni la care mă gândesc sunt cei de la Hope and Homes for Children. M-au ajutat și mă ajută să trec mai ușor peste momentele în care mă simt deprimat, descurajat și trist. Admir foarte mult tot ce fac pentru noi, pentru copiii și tinerii din sistemul de protecție. Grija care o au să ne facem un viitor, să nu avem lipsuri, felul în care ne vorbesc și ne încurajează”, povestește Bogdan. 


Un nou început

Bogdan are acum 23 de ani. Cu tot greul și nesiguranța pe care le simte încă, a fost extrem de responsabil în ultimii 5 ani. Nu a renunțat să muncească și a economisit bani ca să-și cumpere o locuință proprie. Consiliat și îndrumat de Hope and Homes for Children, cu banii adunați în ultimii ani, Bogdan și-a cumpărat o locuință cu credit bancar, prin programul ”Prima casă”. Hope and Homes for Children a intervenit apoi cu cheltuielile notariale și materialele de construcție necesare refacerii locuinței, având în vedere că era într-o stare accentuată de degradare. Cu ajutorul Hope and Homes for Children a cumpărat parchet, vopsea lavabilă, a făcut reparații în bucătărie și baie, a reparat instalațiile, a înlocuit geamurile, ușile și tot ce a fost necesar pentru confortul locuinței. Mai mult, reprezentanții companiei unde lucrează i-au oferit o canapea, două dulapuri și un aragaz, gresie și faianță. Casa lui este acum primitoare și frumoasă. 

Căminul a primit iubire

Bogdan s-a mutat împreună cu prietena lui în noua locuință. Se gospodăresc împreună și au grijă unul de altul. Ea îl echilibrează foarte mult și îl ajută să treacă peste piedicile care îi mai ies în cale, peste slăbiciunile pe care nu și le reprimă. Recunoaște că ea este raza lui de soare, mai ales de când au aflat că vor fi părinți. Încă îi este teamă de responsabilitatea plății ratelor, a facturilor, a traiului de zi cu zi. Iubita lui este acolo să îl țină de mână, dar știe că și ea are nevoie să îl simtă puternic, să fie stâlpul ei. Este conștient că el este bărbatul casei și trebuie să fie soțul iubitor care să poată oferi echilibru, protecție și multă iubire familiei pe care își dorește să o întemeieze. 

Text de Sorina Moldovan